Ultimul popas în Ierusalim l-am făcut la bisericuța ce adăpostește mormântul Fecioarei. Acolo se află un candelabru dăruit de Cantacuzino.
Drumul de la Ierusalim până la Marea Moartă nu-i lung, străbate porțiuni aride unde nici iarba nu crește. Dar acolo, din loc în loc, am văzut așezările beduinilor și m-am tot minunat. Sărăcie lucie, niște dughene dreptunghiulare, din tablă mi-au părut mie, aruncate printre dealuri. Am întrebat-o pe ghidă de ce nu-s ajutați și mi-a spus că nu vor. La asta nu mă gândisem. Niște copii alergau desculți, fără griji, așa ca alți copii, încălțați. Am rămas cu nasul lipit de geam mult după ce mi-au dispărut din raza vizuală.
Am trecut prin cele două puncte de control fără să ne oprească cineva. Echipați și înarmați până-n dinți, tineri sau tinere, vegheau. Un fior mi-a străbătut corpul și mi-am dat seama că n-aș putea locui acolo. 60% din venitul țării se duce la armată. De la 18 ani, băieții și fetele intră la stagiul militar, primii pentru trei ani, fetele doar doi. Nimeni nu e deranjat de această obligativitate, știu că doar uniți și organizați pot să reziste. Și sunt uniți și organizați și conștienți. Mereu. La Marea Moartă am zăbovit preț de-o oră. Unii făceau băi de nămol. Mie nu-mi era suficient de cald cu hainele pe mine, nici vorbă să dau vreun strat jos. Am văzut și o piscină acoperită, dar nu cred că aș fi intrat nici dacă aveam echipament de bălăcit. Ne-am muiat mâinile în apa sărată, ne-au rămas uleioase. Am mâncat câte-un hot-dog, am băut câte-o bere irlandeză și ne-am întors.
La întoarcerea în Tel Aviv am văzut zidul ce împrejmuia cartierele arabe din Ierusalim pentru prima dată. Imens, lung, despărțea zona locuită de arabii palestinieni de cea locuită de evrei. Mi-am amintit de un film în care evreii au fost forțați să locuiască în interiorul unor spații delimitate de ziduri înalte… Se pare că a adus un fel de pace, zidul ăsta. Israelienii nu trec de el. Arabii nu pot ieși din habitatul delimitat de zid decât prin punctele de control. La Bethleem n-am fost, deși ni s-a spus că turiștii n-au probleme să intre în oraș, ghida nu ar fi avut voie să treacă. Îi interzice legea.
Ultima zi în Israel. Înspre Nazareth, zici că-i altă țară. Verdeață. Fără puncte de control. Pe drum, am observat că-n anumite cartiere gunoaiele tronau în fața locuințelor. M-am mirat, din nou, și-am întrebat de ce-s acolo. Mi s-a explicat că, deși extraordinar de curați ei înșiși și-n casele lor, arabii nu-și plătesc taxele, așa că nu li se ridică gunoiul. Zona turistică, Nazarethul de Jos, este în partea locuită de arabi israelieni, ei n-au nevoie de zid. Primul loc în care ne-am oprit a fost la izvorul sfânt, adăpostit într-o biserică ortodoxă.
O altă biserică, mai mare, construită de statul Israel, adăpostește pe zidurile interioare și exterioare tablouri donate de diferite țări. Mi-a plăcut în mod deosebit cel dăruit de Singapore. Acolo sunt și rămășițele casei Măicuței.
În drumul spre grădinile din Haifa am aflat de Bahá’í. Adepții Bahai’ismului cred că Dumnezeu este în conștiința omului. Nu le-ar fi greu să mă convertească. 🙂
Părțile 
irealia.wordpress.com 
Imi plac toate fotografiile tale, dar una mi-a atras atentia in mod special.
Uite, asta:
http://irealia.eu/jurnal-de-calatorie/de-la-marea-moarta-la-nazareth-si-haifa/#jp-carousel-4624
Asocierea spontana a fost cu:
Textul tau mi-a transmis un fel de emotie ce mi-e greu s-o convertesc in cuvinte. In contextul asta, nu mai adaug nimic. Tac si zambesc. Si ma gandesc la mormantul Fecioarei, la bahai’ism, la ziduri, la namol, la… 🙂
Hehe, aia mi-a atras atenția și mie și-acolo și-acasă, după ce-am făcut-o. Încă nu-s sigură că am făcut bine c-am decupat cadrul, mă mai gândesc.
Textele despre Israel le-am scris cu greu, inexplicabil, dar așa le-am scris. Habar n-am dacă transmit ceva, dacă zici tu că da, e ok. 🙂
Iar moarte? Nu mi-am revenit după Oscar și tanti roz, Miha! Dar am înțeles de ce te-a trimis cu gândul acolo. 🙂
De ce-ai intrat la moderare, n-am înțeles însă.
Posibil din cauza celor doua linkuri inserate am intrat la moderare.
Speram sa-ti atraga atentia adagio-ul lui Mahler, nu Death in Venice 🙂
Despre Oscar si Tanti Roz. Crezi ca mai trebuie sa asteptam sa creasca? E prea devreme ptr ea?
Nu, era și pe silențios laptopul. Nici n-am mai auzit de Mahler, recunosc.
Despre Oscar și Tanti Roz spun c-a fost devreme pentru mine, dar eu am piticii mei în legătură cu boala asta. Vechi și imbatabili. Dacă a luat ceva de la mine, a luat capacitatea de empatie și n-aș trece-o prin povestea asta deocamdată.
Ok, atunci o sa mai astept sa creasca 🙂
Eu am aflat de Mahler citind o carte. Asa de tare m-am indragostit de povestea din carte, asa de mult mi-am dorit s-o traiesc pana in prasele ca m-am apucat sa-l ascult pe Mahler 🙂
Nu mi-ai spus ce carte… 🙂 E cu lacrimi?
Pai un pic. Cam da 🙂
Undeva, Candva – asa a fost tradusa la noi – :). In original cred ca se numeste Somewhere In Time. A fost facut si-un film, avand la baza cartea. E de dragoste din aia, stii tu 🙂
”Somewhere in time” are ceva legături cu Rahmaninov, nu cu Mahler (Rhapsody on a Theme of Paganini e pe coloana sonoră).
Despre Mahler, în afară de muzica maiestuoasă, dar mai greu accesibilă, recomand filmul http://en.wikipedia.org/wiki/Mahler_(film). E cu Robert Powell, cel ce avea să îl întrupeze pe Isus în legendara producție a lui Zeffirelli.
Da, ComiCultural, multumesc, stiam 🙂 – voiam sa-i las Irealiei un link spre fimul inspirat din carte si n-am gasit altul mai concludent.
Ordinea a fost asa: aveam vreo 17, iti dai seama cata imaginatie la varsta aceea, am vazut filmul, am cautat cartea, am vrut neaparat, neaparat s-o citesc. In carte l-am aflat si pe Mahler. Nu stiu de ce din toti compozitorii mentionati acolo, el mi-a atras atentia, chiar nu stiu.
Sunt departe de a fi o cunoscatoare a muzicii clasice, dar uneori mi se intampla sa simt/ sa rezonez intens cu o anumita bucata/ simfonie, etc.
Chestia e ca si acum, la hăt ani distanta de atunci, cartea continua sa ma fascineze. Desi rational n-am niciun motiv. Dar o recitesc periodic si iar ma prinde vraja. Si de cate ori ascult Mahler, asocierea e instantanee cu cartea. Ciudat. Sau nu 🙂
Sunt aproape convinsa ca ptr un critic literar, cartea n-are cine stie ce valoare. Dar nu-mi pasa, imi place mie si… 🙂 Daca vrei sa citesti cateva fragmente, uite aici:
https://www.facebook.com/notes/mihaela-stratu/undeva-candva/578616818894620
Le trec pe amândouă pe listă, la programul cultural de după 8 seara. 🙂 Doar să-l termin pe Fringe, mai avem un sezon și-un pic. Apoi filmele de la Oscar. Am rămas în urmă. Mă culturalizez și muzical, nu-i timpul pierdut, doar urechile nu mă ajută. 🙂
Dragă Lotusull, eu sunt plin de partituri care îmi fac sufletul praf de stele, iar când vreau să îmi amintesc autorul, dau neputincios din umeri… Așa că nu fac pe eruditul muzical, sper să nu fi dat senzația asta…
E adevărat, mi-a dăruit stimabila soartă o ureche muzicală (chiar două…) peste medie, n-am niciun merit la faza asta…
Voi citi ce ai postat, merci…
Cat de familiar imi suna plinul de parituturi ce fac sufletul praf de stele 🙂
Zi senina 🙂
Asa, asa 🙂
Eu mai am putin din Lie to Me, dar tot trag de el – cu speranta, naiva, ca astfel va tine mai mult 🙂
Na, nu cred ca-i vorba de ramanere in urma, nici gand. E doar ceea ce ni se potriveste noua la acel moment 🙂
N-am fost prin acele locuri, nici nu cred că aș putea ajunge vreodată, dar mă folosesc de vizitele voastre pentru a vedea imaginile acelor locuri!
Despre Baha’i cred că se poate discuta destul de mult, căci ei consideră, așa cum este normal, că nu există decât un singur Dumnezeu, chiar dacă noi îl numim diferit. Este interesantă această credință, cu atât mai mult cu cât suntem destui cei ce credem la fel.
Nici eu n-am crezut, dar s-a întâmplat. 😉
Despre Baha’i, da, se poate povesti mult, pe mine m-a fascinat s-o ascult pe ghidă vorbind de ei, cu atât mai mult cu cât habar n-avusesem de existența lor. Ehehehe, și câte nu mai știu…
Mi-ar placea sa vizitez odata Israelul, insa, cel putin pentru moment il sar pentru ca nu prea imi plac destinatiile de vacanta care miros a praf de pusca. ma multumesc cu foarte detaliata ta calatorie, ceea ce m-a facut sa cred ca deja am vazut acele locuri superbe descrise de tine. Multam frumos, imagini superbe ai facut.
Teamă mi-a fost și mie, e drept, dar acum e pace. Nu miroase a praf de pușcă, dar avioanele militare survolează mereu spațiul aerian. Eh, am trăit-o și pe-asta, iar dacă am transmis ceva, mă bucur mult. Mulțumesc, Tina.
Pfuai, ce poze superbe! Să te tot minunezi și să visezi privind la ele.
Mulțam fain! 🙂
Abia astept sa pot calatori si eu asa mult 😀
Prima călătorie afară din țară am făcut-o la 23 de ani și-am zburat direct în America. Am avut un noroc chior, dar nici nu-mi închipuiam chin mai mare decât acela de-a fi limitată la granițele țării. Abia aștept și eu să poți, Nympho! 😉
Tare mult îmi doresc să ajung și la Haifa, pentru grădinile Baha’i. Acum vreun an să zic, cred că am stat pe Google Earth vreo jumătate de zi și m-am plimbat pe-acolo, în lung și-n lat, până am văzut doar pixeli sub pleoape:) Bineînțeles că e pe listă, în continuare, și tot voi ajunge acolo curând!
Seriile tale de fotografii mi-au plăcut mult. Ca de obicei, mie îmi fug ochii la cele alb-negru pentru că acelea surprind și redau cel mai bine esența și mesajul fotografiei. Evident că și celelalte fotografii sunt la fel de frumoase, albastrul acela din Haifa e dureros de albastru iar imaginile de la Marea Moartă sunt de-a dreptul…chilling (nah că n-am găsit termenul în română care să le cuprindă pe toate) iar pisicile de pe tomberon sunt cireașa de pe tort! 😛
Cât despre Mahler, nu-l crede pe CC până nu cercetezi :)) Adică, muzica lui e maiestuoasă, e drept, dar nu e greu accesibilă. Ascultă, de exemplu, „Blumine” din Simfonia nr. 1 și de vei îndrăgosti de el. Iar Simfonia nr. 5 este o bijuterie toată, de la prima până la ultima notă.
Îm mențin punctul de vedere. Dar trebuie ”cercetat”, fără îndoială. Cine face corp comun cu muzica lui Mahler face parte din procentul de max. 5% privilegiați.
Ptiiiii, se putea să nu mă prinzi tu că am zis ceva legat de tine? Auzi bine cu cele două urechi ale tale 🙂
Da, daaaaa, o îndemn să cerceteze singură că nimic pe lumea asta nu are caracter de postulat până nu se întâmplă și pe pielea ta 😉
Sunt un 0,0000001% (sau pe-acolo) din ăia 5% 😛 Naisssss!
Fiind pe fugă, n-am avut timp să ne plimbăm prin grădinile Baha’i, un tur durează o oră jumătate, deci tot ar mai trebui să mergem o dată. Pisicile erau trei, mai am o poză, dar în aia-s toate ocupate, nu se uită la mine deloc. 🙂
De-ai ști ce ciudă mi-e, așa, la ocazii, când îmi dau seama că nu înțeleg/ nu știu să ascult muzica, nu o țin minte. Eu pot trăi fără muzică, spre deosebire de atâția alții, pe care-i invidiez sincer. Cred că și din cauza asta îi iubesc într-atât pe cei de la Depeche Mode, au reușit imposibilul.
Ascult Mahler acum, cred că-i place lui Prâslea. Mie îmi dă o senzație de liniște, deocamdată, Simfonia nr. 1.
Iii place lui Praslea? – daca ai stii ce zambet mi s-a intins pe fata, citind asta 🙂
E un material din multe alte posibile, dar, doar asa, arunca un ochisor:
http://www.revistaarca.ro/2010/10-11-12/08_1%20pro%20musica/musica%2010-11-12_10.htm
Senzația aia de liniște e ușor tranchilizantă? :)) Indiferent cum o fi, e semn bun. Deocamdată 😉 Însă…dacă dă semne de chinuială mai bine te oprești. Nu merge așa.
Eu până pe la vreo 30 de ani nu reușeam să ascult nicio operă sau simfonie integrală și muream de ciudă. Făcusem în facultate istoria muzicii și nu se lipise de mine. Învățam, ascultam dar cu automatisme. Apoi, am început să ascult fragmente mici, trecând apoi, ușor, la fragmente mai mari și tot așa. Astăzi, am o colecție de peste 300 de opere, concerte, simfonii și spectacole de balet pe care le-am achiziționat din iubire.
Pofta vine mâncând, așa a funcționat la mine.
Nu știu cum e să trăiești fără muzică. Eu sunt un om mort fără ea. Nu exist. Muzica e carapacea mea, e fortăreața mea, e sufletul meu, viața mea, e felul meu de-a fi, muzica e eu-l meu. Dacă îmi iei muzica, îmi iei tot. Și mor!
Nu, e de pace. Pacea o fi tranchilizantă?! 🙂 Hehehe, să disecăm, să disecăm. Nu, nu mă voi chinui, îmi propun să-l conving pe Macho să facă vreo două CD-uri noi pentru mașină, că fiică-mea când aude Depeche are reacții nervoase. N-am mai schimbat CD-urile de când am primit mașina!
Vezi, eu am alt călcâi al lui Ahile, cu muzica nu am dezvoltat o relație de dependență cronică. Îmi place uneori, mă irită alteori, când simt nevoia să ascult doar liniștea. Dar am sentimentul ăsta de pierdere, pentru că nu înțeleg ce înțelegeți voi, ăștia, care înțelegeți, mă-nțelegi? 🙂
Te pupific, Andreotti.
Lotusulle, și pe tine, am citit articolul. Ca să vezi cât de prost stau cu nervii, la prima lectură am înțeles: „Continui să trăiesc în cancerul meu…” Am scuturat din cap și-am luat-o de la cap, convinsă că nu-mi faci așa ceva!
Da, bijuterie muzicala 🙂
Știam că găsesc aici un partener de nădejde 😛
Ceva din postarea ta mi-a adus o lacrima in ochi…si da, cateva din pozele pe care le-ai pus tu le am si eu, le-am recunoscut, au fost facute anul trecut de cineva din familie.
Nu stiu de ce nu-mi doresc sa merg (inca) la Ierusalim.
Sau poate ca stiu….
Oricum, ma reintorc sa citesc, iubesc micile jurnale de calatorie.
Si totusi, de adaugat ar fi ca, printre altele ar putea sa faca un loc mai comod si de doamne ajuta la marea moarta. Dar …ce sa comentez , nici in Cairo nu stau mai bine cu chestiile amenajate pt turisti. Ori e local ori nu-i nimic.
Cred că știu, am citit la tine despre aventura acelei persoane din familie în Israel. 🙂
Cum spuneam, mai sus și-n partea I, s-a nimerit să ajung acolo, n-a fost nimic planificat, nici prin cap nu ne trecuse că vom merge. Pentru că Israel nu era pe nicio listă de-a noastră.
La Marea Moartă, dacă am înțeles eu bine, sunt mai multe locuri amenajate, nu știu unde am fost noi și nici dacă celelalte nu-s mai de Doamne-ajută. Dar are și sălbăticia farmecul ei…
Da, probabil ca sunt mai multe locuri.Unde au fost ei nu era pic de umbra si mureai de cald!
Nu aveai unde sa te asezi…..darmite sa mai cumperi ceva
Eeee, aici erau câteva umbreluțe pe plajă și o terasă mai sus. Plus un magazin maaaare cu tot felul de creme de ți se strepezeau dinții de scumpe ce erau! 😉