Pe faţă real, pe dos ireal

Bonjour, Madame!

Când ceva poate să meargă prost, poate să și alerge la fel! Gândirea pozitivă și alte blablauri n-au decât să facă tumbe până le ia amețeala, nimic nu se clintește din ordinea prestabilită a lucrurilor. Singura posibilitate e să încerci – da, alt clișeu ce merită bătut cu coada de la mătură – să scoți crème de la crème dintr-o situație pe care nu ți-ai dorit-o, dar n-ai încotro și-i musai s-o iei la dans, chiar dacă latura asta a ta e schiloadă din naștere și știi că o s-o cam pui de mămăligă.

Înainte de îmbarcare, după ce-am lăsat ditamai bagajul pentru cală, au apărut primele semne de primăvară! Ha! Asta s-o fi întâmplat în compunerea unui elev de clasa a IV-a! În cazul nostru, au fost primele semne de… varicelă! Să mor de râs și alta nu! Ia, care-i partea frumoasă a acestei situații, c-aș dansa-o oleacă, cu picioarele mele stângi?! Nu plecam decât până-n Maroc, n-am organizat toată excursia asta decât cu câteva luni înainte, nu aveam planuri, dorințe și o tonă de gărgăuni în cap! Care ești cu hlizeala și popcornul, să-ți stea în gât, chiar m-ai supărat!

Copila prietenilor noștri de drum are o valijoară roz, cu fluturi, pe care și-a pregătit-o încântată de aventură și… varicelă! Se uită cum se micșorează coada de la îmbarcare, dă să plângă puțin, o încurajez, se oprește brusc, plină de speranță și cu imaginea aia am rămas când i-am lăsat acolo și-am urcat în avion împreună cu cealaltă familie și copilașul lor.
Nici ei, nici noi nu ne-am fi gândit la alăturarea asta pentru vreo vacanță, apucaserăm să interacționăm doar superficial și ne lipiserăm, pe rând, de familia ce-a rămas în urmă. Dar iată-ne, adunați în încercarea de-a căuta miezul și sensul călătoriei.

***
După mai bine de 20 de ani, franceza s-a răzbunat și mi-a râs în gură, învârtindu-mi limba fără vreo noimă cât de cât, când îmi era momentul mai aprig, și eu mai dornică de-a-l controla, pe tot parcursul șederii în Maroc. Mi-am meritat-o, admit. Când mi s-a oferit, degrevată de obligații, i-am întors un spate tânăr și arogant.

Socoteala de pe booking, referitoare la închiriatul mașinii, dă cu oiștea-n gard la fața locului. Lecție învățată – mașina se închiriază online, dacă îți place prețul!. Sume care mai de care mai exorbitante ne vâjâie pe lângă urechi și ni se opresc în gât. Bugetul nostru low-cost plânge cu suspine, doar niște monede, mai curajoase, tremură de indignare. Totuși, avem un firicel de noroc și reușim să luăm un Docker, mai scump decât era planificat, dar fără să ne scoată de pe șine. În momentul în care scriu, garanția de 700 de euro e încă blocată, ni s-a spus la predarea mașinii că procedura de eliberare a banilor durează 48 de ore. Fie, se poartă și firele albe!

De la debarcarea din avion, până la îmbarcarea în Docker să tot fi trecut vreo 4-5 ore. Oamenii au timp, până și timpul are timp! Nici măcar la un trap nu ne putem gândi. E întuneric când ajungem în Medina. Un copil mare ne arată unde să parcăm și ne spune că ne costă 50 de dirhami. Nu-i loc de tocmeală, e hotărât ca noaptea, – așa cum e și mini armata de „manageri” ai spațiului de parcare. Prin urmare, nu ne opunem cu vehemență. Ne întreabă unde vrem să ajungem și, la un fluierat, apar „ghizii”. Să fi tot fost vreo 3, poate chiar 5, nu-mi amintesc decât panica pe care am simțit-o pe străduțele alea neasfaltate, în lumina chioară a felinarelor, înaintând alături de niște băieți ale căror intenții puteau fi de orice fel. Abia ce lecturasem un text care explica ce să nu faci în Maroc și încălcam regula principală – eram singuri, noaptea, într-o zonă în care mai mișunau doar pisicile negre și escortele noastre.

Am avut bafta unui pas săltat, totuși, așa că inima n-a făcut poc nici atunci. Ajunși la destinație, „ghizii” bat la ușă, apoi așteaptă alături de noi. Când ni se deschide, ni se cer bani. La greșeala de-a întreba „cât?” tupeul bubuie un 700 de dirhami, că de, efortul celor 2 minute de mers pe jos se cere răsplătit cu aproape 70 de euro. Acela-i momentul în care-mi amintesc câte pagini am eu de tradus pentru 70 de euro și mă trăsnește un hăhăit à la Becali, ca la auzul celei mai bune glume de la Big Bang încoace. Îmi promit, din nou, să schimb ceva referitor la modul în care îmi câștig eu existența. Negocierea ajunge la 500. Deși Romeo e vizibil iritat de faptul că intervin și mă trimite să-mi văd de riad și geamantan, îl ignor ca nimeni alta și, cu cea mai calmă voce pe care mi-o găsesc disponibilă, le explic că urmașii lui Rockefeller n-au venit cu noi, că pretenția lor e hilară și că tot ce le vom oferi, cu valoare de accepți sau nu & de ce n-am întrebat de la început?! va fi fabuloasa sumă de 20 de dirhami. Scrâșnete din dinți și ușa închisă în urma noastră încheie prima etapă a călătoriei.

De reținut: Când ai un riad închiriat, suni la proprietar pentru instrucțiuni, dacă nu știi să ajungi la el. 99,9 % dintre ofertele de ajutor nu sunt dezinteresate. Dacă ușa pe care o cauți se află în stânga ta, în 99, 9 % dintre cazuri, cel pe care îl întrebi n-o să ți-o indice dintr-o aruncare de braț. Va face un ocol prin dreapta, va bate, va aștepta lângă tine și vei plăti – cel puțin până ți se tăbăcește și ție obrazul.

***

Riadul în care ne aflăm îmi oferă o stare de liniște. Ce-a fost mai greu a trecut, îmi spun și chiar am, atunci și acolo, convingerea că va fi bine. Se discută despre masa de seară, nu simt foamea, mi-o hrănisem cu o porție zdravănă de spaimă. Proprietarul ne recomandă un restaurant, noi încuviințăm în lipsă de alternative. În câteva momente, un alt băiat așteaptă în fața ușii, să ne conducă. O ia înainte, face pași egali și largi, străduțele chioare nu-mi mai joacă pulsul ca la ruletă.

Umbra întunecată, înfășurată într-o djellába, mă face să mă împiedic, dar reușesc rapid să dictez picioarelor ordinea de mers și declar, atât pentru mine cât și pentru cine vrea să audă, că aceste haine sunt cele mai urâte din lume. Capișonul acela țuguiat, plimbat pe aleile populate cu pisici negre, e inamicul păcii greu instaurate cu puțin timp înainte, dar ajungem la restaurant. Adică, ajungem la un zid, care are o crăpătură pe unde suntem invitați să intrăm, mai doi pași și se deschide o sală rotundă, cu mese rotunde, acoperite cu petale de flori… à la carte! Nu mai știu ce vin am băut acolo, dar în noaptea aia am dormit cât pentru alte 10 nopți. Dimineața, toate pisicile sunt albe!

Doar vremea continuă să ne fugărească cu ciudă, i s-a pus rău pata pe noi. Nordul ni se arată plouat, decizia e luată, o luăm spre sud, cu popas la ocean. O scurtă vizită în souk-ul din Marrakech ne conturează clar cum stau lucrurile cu fotografiatul prin orașe. Un aparat din categoria grea sau semigrea e un obstacol, atrage imediat privirea, că ridici aparatul sau un iatagan, tot aia-i! Un mirrorless e mai de folos, dar nici cu el nu garantez minuni prin souk-uri, pe străzi sau străduțe. Oamenii nu vor să fie imortalizați și pace! Să mor dacă nu-i înțeleg, pe de-o parte, dar nici cu pasiunea nu pot să mă iau în luptă dreaptă. Musai să găsesc un compromis! Încerc fotografiatul din șold, cu Doamne ajută la comandă. N-am io norocul ăla! Prind ba picioare, ba glugi țuguiate, iar dacă nimeresc ceva în focus, atunci e coșul de gunoi! În 99% din cazuri, dacă ești prins la furat de poze, ți se spune NO răspicat, răstit, cu anumite degete ridicate și înjurături în barbă sau direct în obraz. Chiar și acoperite de burka, femeile se supără dacă vreau să le pozez, și nu-s omul care să le înfigă o cameră în față, să le fur privirea și, eventual, sufletul. De cele mai multe ori vreau doar o figură pe un fundal, dar nici așa ceva nu-i ușor de obținut, cu toată pânda și răbdarea, iar lipsa de comunicare într-o limbă accesibilă ambelor părți e decisivă. 0,99 % dintre cei din categoria de 1 % de la acest punct cer bani, unii au și tarif: 10 dirhami / poză, iar restul de 0,1 % te lasă în plata lui Allah. De prisos să mai spun că acest lucru îmi ia la mișto cam tot planul de vacanță foto. Pe unii îi întreb, timid, dacă mă lasă să le fac o fotografie, cei mai mulți răspund negativ, dar măcar nu mă înjură. Fuck you e celebru și-n Maroc!

Încerc să-mi alin regretul că mă îndepărtez de Chefchaouen – orașul albastru pe care mi-am dorit să-l văd înainte de a reuși să-i rețin numele și care încă-mi rămâne cunoscut doar din fotografii celebre. Plaja imensă din Essaouira îmi mângâie, oarecum, gândurile. Doamne, ce plajă au! Copiii profită și o folosesc ca teren de fotbal. Doi cai ce zburdă fără griji mă trimit cu gândul la Sabina. Ar fi în al 9-lea cer, călare pe-acolo. Nu zăbovim prea mult pe mal, o luăm spre port și souk, bărci și îngrămădeală, mirodenii, uleiuri, haine, papuci – ultimele două sunt majoritatea chinezești.

Ne plouă în Essaouira când ne e ora mai albastră și copilul mai liniștit. Fotografierea e o adevărată bătălie, ba cu lumea, ba cu vremea, toate-s împotrivă, dar nici noi nu cedăm dintr-a doua. Observ cu bucurie nedisimulată că zidurile și mâțele nu se împotrivesc obiectivului de fotografiat, așa că demarez o serie #cumâțamarocană!

Cea mai faină chestie în Essaouira, după ce ne bate și vântul și ploaia –și aia de înjurături – e că au un Carrefour, iar în acel Carrefour, în spatele unei uși, se află raionul de băuturi alcoolice. Veci n-am mai poftit la licorile bahice ca aici, unde nu le puteam avea oricum. Odată intrat în raionul cu bucurii, nu mai poți decât să ieși cu prada din magazin, adică n-ai cum să bagi în marșarier și să te întorci la creme de brânză și pâinici, dacă te-ai pângărit ca nebăutul. C’est la vie toujours parchive! Un pahar de vin spală, temporar, și frigul și nemulțumirile. Beau două, să nu dau greș!

***

Plouă mărunt în timp ce-mi beau cafeaua, vântul e nehotărât, ba suflă, ba stă. Suntem la Atlantic, în februarie, dar tot cerem un dram de clemență, cu niște resturi de speranță ce ne-au rămas prin buzunare. Ni se alătură Ayoub, tânărul fiu al gazdei noastre, despre care mama lui ne-a spus, cu o seară înainte, că e hair stylist. El confirmă, zâmbind, dar adaugă imediat că, de fapt, îl avem în față pe campionul Marocului la MMA și UFC. Nu o dată, nu de două ori, ci de cinci (5) ori campion! Ne spune c-ar lupta peste tot în lume, că țara lui nu-l apreciază financiar cum ar trebui, și văd cum crede sincer că noi l-am putea ajuta. Romeo, fără să-i facă promisiuni, îi lasă speranța asta. Nu știi niciodată…

Până când terminăm poveștile, cerul se deschide într-un zâmbet simpatic. Hai, că se poate! Nu părăsim Essaouira, fără o ultimă plimbare pe plajă. De la primul pas pe nisip, până ajunge la ocean, un cititor înrăit poate da gata orice volum de Coelho!
Ne îmbarcăm, cu tot cu optimism, în Loganul cu canapele ude. În seara în care ni s-a dat Dockerul, am fost informați că e doar temporar, mașina pentru noi fiind la curățat. Stropii roșii care-au rămas pe lunetă produc diverse scenarii, toate rămase cu final deschis. Suntem impresionați de asfaltul pe care ni-l întinde Marocul la picioare.

Mâncăm pește la un popas pe marginea drumului. Pe când mi-aș linge degetele, ne-ajunge ploaia. Apreciez c-a fost elegantă și ne-a acordat o perioadă de grație.

În Taroudant poposim odată cu înserarea. Lăsăm mașina, să mergem pe jos către riadul pe care l-am ales de pe booking, dar nu l-am mai rezervat online. Acolo, la un colț de piață, l-am întâlnit pe O. – L’agent de street, cum l-a numit, mai mult decât inspirat, prietenul nostru nou de călătorie. M-a trecut prin toate stările, omul ăsta, de la teamă la extaz, la dezamăgire și toleranță. Pentru că, fără el, trăirile nu s-ar fi conturat cu atâta vigoare, acum decid să-l privesc, în memorie, cu o oarecare simpatie.

După ce ne instalăm la riad, îl servim cu un ceai și stăm la povești. Mi-am dorit mult un om de-al locului, cu care să pot să comunic, care să-mi arate partea mai greu accesibilă turiștilor. După primul păhărel de ceai, ne promite un tajin servit în familia lui berberă, la care să-i alăturăm fericiți o sticlă de vin, ocazie de fotografii inedite cu oameni care nu fug de aparat – uau, și acum salivez la gândul de-a fi părtașă la un asemenea eveniment. Nu-mi vine să-mi cred auzului și mărturisesc ca la popă, tot adevărul ce-mi face sufletul să salte. Îl întreb ce așteaptă să-i oferim noi în schimb. Cu ochii pironiți într-ai mei, îmi spune că e doar curios de noi și dornic să ne ajute, dar poate, în ziua următoare, o să facem cumpărături pe la prietenii, familia și cunoscuții lui. Îi explic imediat că noi nu suntem acolo cu acest scop, că eu nu voi achiziționa litri de ulei de argan, covoare și bijuterii, că tot efortul vacanței e unul fotografic. E drept, nu anulez orice posibilitate de-a cheltui niște bani, dacă produsele ne fac tare cu ochiul. El insistă, în acest punct al conversației, că nu există nici un fel de obligații de partea noastră, că se bucură că ne-a cunoscut, că familia lui berberă va fi la fel, mai mult decât încântată.

De prisos mi se activează al 99-lea simț, îl amuțesc aproape instantaneu, aleg să-l cred și să mă duc la nani fericită. Nici lipsa apei calde în prima noapte la riadul din Taroudant nu reușește să mă destabilizeze, nici frigul nu mai e ce-a fost, în oaza mea roz bombon, cu familia berberă în obiectiv, e bine!

Mă trezesc odihnită și veselă. Nu am de unde să știu că, între timp, se pune în scenă o versiune nouă a legendei Meșterului Manole. Copilul grupului e bolnăvior, are febră și vrea acasă. Acasă la el. Până una alta, nu se dă dus din brațele mamei. Medicamentele sunt în Budapesta, în bagajul de cală ce-a fost dat jos din avion după ce prietenii noștri și-au anulat, volens nolens, vacanța.

Ne gândim, zgândărind iar optimismul ce dădea semne de leșin, că-l avem pe O. – sigur știe de unde putem cumpăra exact ce ne trebuie pentru a-l face bine, repejor. Nici vorbă, așa e! Îl găsim la poartă, ne aștepta acolo, se pare că antipatia dintre el și proprietarul riadului e mai vizibilă ziua. Îi explicăm și ne duce în souk, direct la sursă. E la fel de zâmbitor cum îl lăsasem, prietenos și dornic să se facă util. Întreb și eu de niște ulei de păr și niscai prafuri afrodisiace. Tentația e mare, dar când aud prețul, vreo 450 de dirhami, – nu era vorba nici de litri, nici de kilograme -nu mai poftesc la nimic.

Rămânem doar noi cu O., cealaltă familie stă cu puiul. Ne plimbă, așa cum ne-a promis cu o seară înainte, pe la prietenii lui negustori. Cumpăr niște ulei de argan și un șampon de păr la suprapreț, conștientă de gestul meu. Mă gândesc că scap. Urmează bijutierul, „artistul ce prelucrează argintul și lemnul într-un stil unic în lume”. Aici nu mai cedez și îl rog pe Romeo să fie el mai ferm, că eu nu mai #rezist decât în Ro. Se rezolvă, dar următoarea oprire e la magazinul familiei. Nu apuc să respir și să-i repet că nu vreau covoare, între timp îi mai spusesem de câteva ori în dimineața respectivă, că vărul, fratele sau cine era ne-a și așezat pe două lavițe, ne-a adus ceaiul și-a demarat istoria ciucurilor. E fermecător, zău, și m-aș fi bucurat de el și de prezentare dacă nu mi-ar fi devenit limpede ca Ozana cea frumos curgătoare cam ce se așteaptă de la noi și dacă nu aș fi căutat, cu fervoarea toată despletită, modalități în care să opresc timpul, să scap din ambuscadă și să mă duc să mănânc ceva. Stresul mă roade ca o foame. Îl rog din nou pe Romeo să-și utilizeze diplomația ambalată în umor cât să nu pice greu și să ne salveze. O face și pe-asta, pe veci recunoștința mea!

L’agent de street ne duce la o terasă, în buricul pieței. Mă așez cu fața în plin soare, conștientă că va trebui să stau cu ochii închiși. Nu mai vreau să văd nimic. Îl întrebăm ce-ar vrea să mănânce, luăm și noi la fel. Se dovedește c-a vrut niște frigărui. N-au fost rele, dar nici nu m-au impresionat. Au ținut de foame. Spre seară, după o zi în care s-a achitat de toate încercările pe care i le-a permis situația, O. ne anunță că se anulează cina în familia berberă, lăsând să atârne un „poate mâine” pe care nu-l înțelegem niciunul dintre noi greșit.

***

Francezul care și-a construit propriul riad în Taroudant e un tip deșirat, cu ochi albaștri. Vorbește și se comportă ca-ntr-un soi de reluare, pare prieten bun cu Bacchus. Are vorbele amorțite, deși extrem de lucide. Ne cere o țigară, în timp ce pufăie din electronica lui. „This killed my wife”, ne anunță de parcă ar citi un titlu de ziar în timp ce și-o aprinde. Îl întreb cum de supraviețuiește acolo, ce l-a determinat să se mute. „Because of you, or thanks to you!” îmi răspunde, mulțumindu-ne că-l ajutăm să continue, prin prezența noastră acolo.
Nu-l mai atrage cealaltă lume, deși nu iubește neapărat nici ce se află dincolo de zidurile riadului lui. Ne spune că pe O. va trebui să-l plătească pentru că ne-a adus la ușa lui. Îmi amintesc dezinvoltura cu care am fost mințită, ochi în ochi. Eveybody lies! Îl știe pe House, râde. Ne roagă să nu-l pârâm, el trebuie să înfrunte ce-i după ziduri în fiecare zi. Au un soi de armistițiu, deși antipatia e ușor vizibilă. Ochii îi sclipesc când se aventurează în descrierea planurilor de viitor în care el va oferi femeii un rol principal. E plin de bărbați peste tot, oftează obidit.

E o zi în care norocul pare că vrea să-l cazăm și noi. Bucuroși de așa oaspete, cu un copil vizibil înzdrăvenit, ne adunăm zâmbetele și hotărâm să dăm buzna-n oaza din Tiout, aflată la 15 km de riad. Zis și plecat la drum. Cum ajungem, un ghid de-al locului dă să se lipească de noi, dar nu ne-a nimerit, bietul. Suntem în recuperare, nu mai vrem decât să fim lăsați să ne numărăm. Între noi. Dacă nu facem nimic altceva.
Nu știu alții ce-au în minte când se gândesc la o oază, dar eu aveam o băltuță de apă , de un verde albastru musai suprasaturat. Ei bine, în oaza din Tiout curgea un pârâiaș, era și balta, dar arăta ca o piscină, la intrare.

Plimbarea ne scoate în drum o femeie cu fața brăzdată de resemnare și riduri. Îi facem poze, nu protestează, caut în rucsac și-i ofer o ciocolată. Vrea mai multă, motivând că are copii acasă. Încerc să-i explic că pentru copii am adus-o, dar vreau s-o ofer eu, să pot povesti cu ei. Apoi vrea să-i schimbăm niște cenți pe care i-a primit de la alții, dorință care i se îndeplinește.

Oaza, în toată splendoarea ei, tot nu ține de foame, așa că decidem că am vizitat suficient, poze pentru desktop am făcut, plecăm. Un nene fără dinți, Romeo jură că avea, dar eu nu i-am văzut de negri ce erau, ne zâmbește larg din ușa unui magazin. Ne permite orice, și poze, și să ne uităm, și să cumpărăm! E simpatic foc. Înăuntru, un negustor nomad ne prezintă nouă, fetelor, covoarele și carpetele. Face și desface prețurile, e plin de zâmbete și amabilitate. Întreb dacă-mi dă voie să-l pozez și-mi răspunde afirmativ. Apoi, ca și cum mi-ar fi auzit întrebarea nerostită, adaugă că pe ei, pe nomazi, îi bucură publicitatea, o apreciază. Cu cât știe mai multă lume, cu atât mai bine. Îmi e simpatic, dar tot nu vreau să-i dau 50 de dirhami pe fosila de melc ce-a ajuns medalion.

Suntem adunate la masă, la un restaurant unde mirosul de tajin stă să-mi ia mințile, și așa îmbătrânite înainte de anii lor. Prețurile ni se par decente, comandăm. Nenea nu spicuiește, nu parlește, nici nu habla, așa că n-avem decât să așteptăm. Tajinul acela, pe care am plătit mai apoi mult peste ce-am fi considerat că ar putea costa cu toate taxele și sporurile de miros, rămâne cel mai bun pe care l-am mâncat în Maroc. Rămână-i amintirea în memoria mea culinară pe veci!

Afară, negustorul nomad ne așteaptă cu variante de prețuri. Face să fie bine, pentru toți. Am cadoul pentru primul copil ce m-așteaptă acasă. De la Mohammed, acostat în Tiout. Sau Mustafa?! Of…

La câteva ore după întâlnirea din oază, femeia mă abordează din nou cu o monedă de 2 euro în mână. Știu imediat ce vrea și o trimit, în franceza mea precară, la mon homme, eu neavând pui de dirham la mine, – nici atunci, nici în altă zi a vacanței și asta din motive care-i sunt cunoscute doar jumătății mele mai bogate. Pare că mă înțelege. Îmi găsesc o gașcă de copii care strigă după mine că le place ciocolata, înainte să intru la restaurant i-am cadoristit pe vreo doi. Golesc rucsacul, doar pentru ei o cărasem din România.

Sunt fericiți. Sunt fericită și eu acolo, cu ei, privindu-i cum desfac cu grijă ambalajul și mănâncă cu poftă. O fetiță, mai mare, îmi spune în franceză că eu nu sunt ca ceilalți. Că am părul blond și nu-i fugăresc. Că sunt frumoasă. Una mai mijlocie, așa, îi ține isonul. Le zâmbesc cu drag și le spun poticnit să învețe franceza, nu ca mine. Cea mare îmi arată șervețelele umede pe care mi le luasem ca să-mi curăț bocancii de praf. Pricep că le-ar vrea ea și i le întind, dar sar toți cu mânuțele, și eu, și eu! Scot bucăți umede și le împart, apoi îi dau pachetul rămas ei. Inhalează parfumul spirtos cu nesaț, iar mie îmi dau lacrimile. Picură și din cer.

O rog pe fata mai mare să se despartă de grup, să-i fac doar ei o poză. Când duc aparatul la ochi, o voce de zgripțuroaică îmi brăzdează auzul. Mă opresc. Mă uit. Femeia umilă care-mi ceruse să-i schimb euro taie în continuare pacea din aer. Copila îmi explică, așa cum poate, că-n fundal apar măgarul ei, poarta ei, strada ei, iar eu nu am voie să fac poze acolo, pentru că nu am vrut să-i schimb banii. Îl strig pe Romeo și-l întreb, gâtuită, dacă a ajutat-o. Îmi spune că da și vreau să-i explic și ei, dar îmi mor cuvintele, sugrumate de ura cu care mă privește. Dinții îi sunt dezveliți într-un rictus tremurat, ochii n-au nici o urmă de lumină, par doi morți de ciudă. Ura aia îmi ia tot aerul. O simt și acum, cum n-am simțit-o în veci și n-am crezut că aș putea s-o stârnesc cuiva.

***

Ploaia face când pic-pic, când sâc-sâc! Își lovește stropii cap în cap, bulucindu-i către noi. Je suis désolé, îmi spune cineva, doar uitându-se la mutra mea descumpănită. Apoi adaugă că-i bine pentru ei, că n-a plouat demult. Mă încearcă o formă necunoscută de râs – la o primă audiție, pentru o ureche boantă, poate părea un sughiț.

Amânăm sătucul și oamenii din el pentru a doua zi. Doar că, nu cred că mai miră pe nimeni, nici pe mine nu m-a zguduit prea tare, a doua zi ne-a servit un meniu cu frustrări asortate. Prietenii noștri de călătorie hotărăsc, după o noapte mai mult nedormită, să schimbe zborul de întoarcere cu unul mai iute. Făcuseră tot posibilul, dar era prea mult. Înțelegem și ne întoarcem în Marrakech câteva ore mai târziu.

O ultimă raită prin souk-ul din Taroudant ne facilitează o întâlnire cu negustorul de plante. După ce se asigură că nu suntem însoțiți de O., ne propune un preț de 200 de dirhami pentru produsele pe care ceruse 450, explicându-ne că, dacă am fi cumpărat atunci, ar fi avut de plătit un comision agentului nostru. Hehe, știam deja, vraja se destrămase, visul frumos… cum era?! Îi propun 150 și batem palma, iar eu devin fericita posesoare a unei sticluțe de uleiuri minune, care aveau să mă transforme în Rapunzel și-alta ba!

N-am răbdare, când am avut?! și, odată ajunși la apartamentul pe care l-am ales pentru noaptea respectivă, îmi bag podoaba capilară sub jetul fierbinte, apoi îl uleiez conform indicațiilor negustorului. Nici măcar lipsa unui uscător de păr n-a condus la vreun pui de răsgând. Dorm împrosopată, cu aerul condiționat setat la 32 de grade. Dimineața, Rapunzelul ce s-a dat jos din pat avea cele 175,7 de fire de păr ca sârma soioasă. De la rădăcină, până la vârf, fir cu fir, fix cum nu scria-n carte. Încă un duș în încăperea rece iese din discuție, așa că apelează la un mic ajutor și freza spic ascunde dezastrul.

Am ajuns în Safi doar pentru că, atât din punct de vedere geografic, cât și din cel al vremii, era convenabil. În seara în care m-am uitat pe harta Marocului – să văd unde fug de Marrakech și timp rece, am auzit pentru prima dată de această localitate. Vântul se arăta îngăduitor, ploaia nu se arăta deloc.

Welcome to Safi! aud din multe guri, pe străduțele cu pereți scorojiți și suficient de albaștri cât să-mi mai aline pofta de Chefchaouen. Fac niște calcule, dar nu avem cum să bifăm în zilele rămase cei aproape 1000 de km dus-întors dintre cele două localități, să mă mai și bucur de loc. Conchid că trebuie să existe o dată viitoare pentru nordul Marocului și mă mulțumesc cu soarele și albastrul din Safi.

Copiii zâmbesc, adulții la fel. Mi se oferă să gust dintr-o tavă cu mâncare aburindă, pe care cineva tocmai o scosese pe marginea unei străzi. Mulțumesc și refuz, dar notez locul. Găsim riadul cu puțin ajutor de la un domn care nu ne cere nimic în schimb. Proprietarul, tot un european, născut la Geneva, o figură lungă și de treabă, mă lasă cu prețul pe care îi spun că pot să-l plătesc acolo. Vorbește cursiv vreo 4 limbi străine, a închiriat locul pentru vreo 2 ani, să fugă de agitația din Silicon Valley. E de părere că trebuie să-ți lași mintea liberă și să înhați șansele care-ți apar. Ele nu se repetă. Printre multe altele, îmi spune și că a avut norocul să-l întâlnească pe marocanul care l-a ajutat, apoi s-a dat doi pași în spate, așteptând. Nu o plată în bani, ci o strângere de mână și o prietenie pe viață.

Do you like Safi? aud cu destulă regularitate. Yes! le răspund și nu doar de complezență. Împart ce mi-a mai rămas din ciocolată și bomboane. O mamă îmi zâmbește. O întreb de-o fotografie. Fără să-și ia zâmbetul înapoi, îmi face semn că nu. Mi se pare că adaugă o umbră de regret refuzului. Câteva minute mai târziu, fetița ei de-o șchioapă îmi aduce un biscuit de casă. Îi dă unul și lui Romeo. Ce mult contează gestul lor, mi-aș dori să știe! Caut și găsesc ultima ciocolățică pe care i-o pun în mânuța darnică. În seara aceea am mai primit biscuiți, dar eu nu mai aveam ciocolată la mine și-a trebuit să primesc fără să dau. În Maroc.

La vreo 15 km de Safi e o plajă pe care decidem s-o vedem chiar în prima seară. Ajungem odată cu asfințitul. Mă gândesc c-am văzut cum se culcă soarele în două oceane până acum.

Bunicul cu zâmbet mucalit și fără toți dinții se lipește de noi pe aleea olarilor din Safi. Iar avem ghid, îmi zic, dar nu-l fugăresc, are o atitudine care nu mă deranjează. Romeo îl acceptă cu îngăduința caracteristică. Își face norma, ne plimbă pe la toți, ne explică ce-i cu cuptoarele și cu vopselele, cum ajunge bucata de lut să fie vasul mai mult sau mai puțin rafinat. Îmi servește și de traducător, deci pot să fac câteva fotografii. În unele cazuri trebuie să promit că nu încadrez fața. După clic le arăt cadrul în detaliu. La final, nimic nou nici sub soarele ăsta, poposim la niște prieteni artiști care au vase de vânzare. Mă uit la o lucrare ce reprezintă trei piese de tajin unite și întreb cât vor pe ea. Mi se spune 170 de dirhami și-mi pare prea mult, cu toate că accept, politicoasă, că arta lor merită bani serioși. Doar că nu de la mine, nu azi. De prisos s-o mai lungesc, am sfârșit plătind 90, plus jumătate de pachet de țigări. Pe bunic l-am mai recompensat cu niște mărunțiș, scuzându-ne că nu mai avem mai mult. Ne-a zâmbit cu multă îngăduință și ne-a mulțumit cu sinceritate. Mai jos pe străduță găsim un produs similar cu cel cumpărat de noi de la artiști, cu 15 dirhami. Deh, istoria nu face decât să se repete!

Hotărâm, deja gripați amândoi, să nu plecăm din Safi direct la aeroport cum ne gândiserăm inițial. Doar gândul c-aș putea pierde avionul îmi dădea o stare de leșin. Îmi spăl părul și repet figura, rezultatul se dovedește la fel de soios, Rapunzel e dată dispărută. De data asta, mi-l împletesc singură.

Suntem iar în Marrakech. Căutând riadul, nimerim într-o piață. Trafic și aglomerație, eu devin isterică de legat. Vezi acolo, vezi dincolo, vezi că-i roșu, ce faci, e verde, stai, du-te, ce dracu’ stai?! Nu tac și nu tac, sunt un coșmar ambulant și conștient. Mașina noastră nu are claxon, mai am puțin și scot capul pe geam să strig, dar mi-e prea frică și strig fără să scot capul. Romeo parcă-i anesteziat, nu zice nimic. Ne opresc și bicicliști și motoriști, să tragem pe dreapta, să ne ia telefonul, să vadă adresa, să ne ducă ei, să ne arate ei. Madame, there is a tannery, do you know tannery? Îmi zice capișonul maro și țuguiat și dau din cap că da, apoi că nu, vrând să spun că știu și-aș fi vrut s-o văd, dar nu acum. Acum nu mai vreau decât acasă. Acasă la mine!

Ajungem în Medina și pe străduțele pe care Romeo le recunoaște. Eu nu recunosc decât o stare de panică înfiorătoare. Alți 2 motorizați ne arată unde să parcăm, aproape de locul în care lăsasem mașina în prima noapte. Puștiul care are în stăpânire locul vine și comandă hotărât 70 de dirhami. Hei, era 50 ultima dată, răspundem în cor. O fi fost, nu-i pasă. Bine, nici nouă, și ne urcăm hotărâți să plecăm de-acolo. Habar n-avem unde, puteam merge și la aeroport din partea mea, cu aproape 24 de ore înainte!

Ok, 50! zice băiatul și uite-așa n-am dormit la aeroport, pe bagaje. A doua zi însă, tot mă prezint cu vreo 6 ore înainte, eu și definiția prevăzătorului deveniserăm ca un șampon 2 în 1. Predarea mașinii durează vreo 30 de minute, totul e în regulă. De când tot scriu eu capitolele vacanței, ne-au deblocat și garanția, deci au fost și ieftini și serioși. S-o țină tot așa, le mulțumesc pe această cale! Descoperim că ne-au rămas vreo 200 de dirhami pe care nu mai avem unde să-i schimbăm. Eu propun să-i păstrăm, pentru următoarea tură, Romeo se uită la mine de parcă acum m-ar fi văzut pentru prima dată nebună! Nu-i chip să-l conving, transformă ochiul dracului într-o sticluță cu ulei de argan de gătit pe care o pune cu mare satisfacție în rucsac.

Concluziile încă se trag. Lecțiile au rămas cu morala suspendată, iar sentimentele nu mi s-au cernut perfect. N-a fost experiența pe care să-mi doresc musai s-o repet, dar nici nu mi-a șters Marocul de pe hartă. De la adăpostul confortului familiei mărite, în prima dimineață acasă, printre ceaiuri, batiste, tuse și stări de leșin, eu mi-am schițat –cu martori- următoarea vizită. Nu se poate să se termine așa!

Reclame

10 gânduri despre „Bonjour, Madame!

  1. Ia uite aici ce-a „prins” Mihaela:
    https://mihaeladincaphotography.wordpress.com/2015/02/17/fascinating-morocco/
    Asta aşa, ca să te oftic un pic. 😛

    Adevăru-i că m-ai trecut prin toate stările, citind povestea de mai sus. Da’ cel mai mult am rîs, recunosc, sau cel puţin am zîmbit. Acelaşi stil inconfundabil. Şi poate ar trebui să fii mîndră că eşti oama care aduce ploaia în Maroc. 🙂

    Mulţumesc frumos pentru plimbarea vizuală în primul rînd datorită textului. Şi da, chiar şi în Maroc poţi primi fără să dai ceva la schimb; păcat că acei copii vor învăţa, crescînd, lecţia individualismului şi egoismului, predată cu atît de mult succes pe plan mondial sub numele de capitalism…

    • Am știut că tu vei cunoaște pe cineva care s-a bucurat de Chefchaouen. Bine, mă mulțumesc cu pozele Mihaelei, pentru moment. 🙂

      Să vezi prin câte-am trecut eu, scriind-o! Asta după ce-am trecut prin ele trăindu-le! 🙂 🙂 🙂

      All in all, îți mulțumesc. Ești responsabil de unele dintre cele mai generoase porții de râs pe care mi-a fost dat să le trăiesc, așa cum ești responsabil și de multe întrebări la care fie m-ai făcut să le caut răspunsuri, fie m-ai determinat să exclam: că bine zici!

      Pe data viitoare!
      P.s. Tu chiar nu mai scrii nimic sau doar te-ai mutat și nu știu eu unde?

      • Tare-aş vrea să fi fost, la viaţa mea, cauza unor stări de bine, nu de rău, în cea mai mare parte. M-aş bucura să ştiu că am reuşit. 🙂

        Îmi dau seama că au fost secvenţe care ţi-au zbîrlit părul (nu spun care 😛 ), uneori viaţa vrea cu tot dinadinsul să pună piedici şi să se hlizească de cei ce cad şi se julesc pe suflet. Totuşi văd că ai căpătat mai multă încredere în tine şi curaj, faptul că nu laşi o experienţă nu-tocmai-pe-placul-tău să te reţină din a încerca din nou spune multe; sper ca următoarea vizită acolo să se răscumpere total. 😉

        De mutat nu m-am mutat nici fizic nici virtual, dar mi-am pierdut aceajoie de vivre care mă făcea să împărtăşesc diverse nimicuri de zi cu zi. Am ajuns să vegetez în aşteptarea sfîrşitului, căci de un nou început nici urmă, nici umbră, nici aromă, nici vis. Iar porcăria asta de WP, cu toate modificările împotrivă-mi, nu ajută deloc, ba dimpotrivă. Entropic, mă pierd…

  2. Cu mine ai reușit! 😉

    Mereu am fost o căpoasă, dacă eu știu că Marocul poate să fie într-un anume fel, mă duc până-l găsesc așa! De data asta, ploaia a fost cam hâtră.

    Partea faină la scrisul din călătorie în călătorie e că nu-mi dau seama de ce-a făcut WP-ul, prin urmare, nu mă afectează.

    Of, mi-s cunoscute pierderile de joie de vivre, cred că avem amândoi o sămânță rea, care ne fură când ne prinde cu garda jos. 😦

    • No, bun, am o bilă albă. Happy dance. 🙂

      Toate cele pe Pămînt au şi bune şi rele, alternînd aparent aleatoriu însă urmînd în secret un plan bine stabilit. S-o nimeri cîndva şi valul cel de sus, nu? Că doar asta-i speranţa cu care trăim toţi. (curva dracului de speranţă! 😀 )

      Ce face WP-ul afectează pe sărmanii ca mine care nu pot şi nu vor să-şi vîndă casa pentru a cumpăra ultima generaţie de computer, tabletă ori telefon ca să poată apăsa butonul „Like”. Poate ai observat că n-am făcut-o, pur şi simplu fiindcă nu îmi mai apare în browserul ăsta. Iar logarea a devenit aproape imposibilă, cu siguranţă imposibilă în mod direct ca odinioară, iar eu nu-s masochist (din cîte ştiu).

      Şi uite aşa, sămînţa aia rea răsare, creşte, înfloreşte şi face seminţe la rîndul ei. Ghinion că nu-s din cei ce sparg seminţe pe bordură, prin parcuri, pe stadioane…

      • Tu mereu mi-ai scris, like-ul e mai impersonal, dă-l încolo. Să-mi apară doar like de la tine și nimic în josul paginii, să vezi îngrijorare!

        Poți să le spargi la tine în bucătărie, cine zice că nu-i voie? Plus că alea de floarea soarelui merg cu berea. 🙂

        • Vrem sau nu, unele lucruri au intrat deja în conştiinţa colectivă şi în subconştientul personal în aşa măsură încît lipsa lor generează acum un semnal de alarmă (sau diverse sentimente, nu întotdeauna din cele frumoase). Zicem că nu contează, că nu ne pasă, că e ceva minor, dar piticul ăla ce sălăşluieşte în munţi şi văi cenuşii începe să tropăie. 🙂
          Nu trebuie să fie neapărat vorba de „Like” – poate fi orice, din virtual sau din real.

          Cît despre seminţele rele, mi-s prea mic şi neajutorat ca s-o dau în spargerea lor, indiferent unde-ar fi s-o fac. M-am resemnat cu ştiinţa că lumea nu e (şi nici nu va fi vreodată) aşa cum o visam cîndva cîntînd „noi în anul două mii / cînd nu vom mai fi copii…”

    • Ei, vezi cum se mai schimbă omul şi priorităţile lui, cu timpul, cu viaţa…? La începuturile WP nici măcar nu exista vreun buton, oamenii pur şi simplu comunicau, cu cuvinte întregi. Apoi au apărut butoanele – dulce convenienţă – şi atunci cei prea grăbiţi, neinspiraţi sau dornici de afirmare apăsau butonaşele şi treceau mai departe, poate chiar fără să citească ce-avusese omul de spus. Share pe FB, share pe G+, share pe naiba-mai-ştie-ce, un Like din goana calului şi gata – bifat blogăreala în pauza de masă la birou sau mai-ştiu-eu-unde. Că lumea acasă nu prea mai are timp şi/sau chef de socializare, de comunicare; prea multe de făcut, prea puţin timp – noroc cu serviciul, că mai pot „ciupi” cîteva minute, acolo.

      Iar acum, WP, pe moarte după ce FB şi ce-o mai fi acolo i-au luat caimacul, caută să supravieţuiască „optimizîndu-se” pentru aparatele mobile şi dîndu-i la o parte necruţător pe cei ce încă consideră scrisul ca pe ceva serios şi folosesc un computer adevărat şi o tastatură adevărată pentru a scrie ceva adevărat, de valoare (sau nu neapărat). Sic transit gloria WPi.

      (şi uite cum mă face să scriu de două ori, că s-au tot văitat unii că au început să dispară în neant comentariile lor, nefiind nici în moderare nici în spam nici în gunoi. ceea ce spuneam: WP e muribund, îşi dă ultima suflare. dacă cumva apare asta de două ori, şterge-l pe ăsta, te rog.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s