Conversaţii

Contra oamenilor mici, sunt oamenii!

Nu știu cum se face, dar de câte ori mi se coboară pleoapele, de zici că-s plumbuite, peste cătătoarele sufletului, și mă ia cu o moarte ușoară, așa, pe la amiază, pe când îmi adoarme prâslea al meu alături, brusc și neanunțate, dau năvală, tropăind, gândurile trecute, alea ce s-au simțit ignorate la momentul lor. Și-și cer porția de atenție, condimentată bine. În buluceala care se produce, moș Ene sfârșește cu onoarea terfelită și-și ia coada la spinare, spășit, iar eu musai să mă ridic, să port o conversație.

– De ce încearcă unii să facă rău, gratuit? se rățoiește unu gând sprinten ca un țipar.

– De plictiseală?! molfăi eu răspunsul, enervată cumva că asta-i problema lui, veche de o mie de ani.

– De ce nu latră la lună? sare altul. Se vrea ironic.

– Pentru că luna-i obișnuită cu dulăii, îi ignoră cu nonșalanță. Zâmbesc.

– … (Gândul devine agitat, așteaptă să continui.)

– Și-atunci acești frustrați amărâți numără caprele celorlalți, îi fac eu pe plac.

– Și pe-alea imaginare?

– Și! Și oile, și boii, și dinozaurii dispăruți! Apoi fac o analiză în cuvinte puține, repetate obsesiv, că nu au un bagaj greu, creierul lor circulă ușor! Se bat singuri pe umeri, da, musai pe-amândoi, când cu stânga, când cu dreapta, hlizindu-se încântați când li se pare c-au zis o glumă bună. Apoi, într-un moment de liniște, în care-și odihnesc bătătoarele, se miră de ce nimeni altcineva nu râde. Nu-i chip să-i combați, ei s-au fixat pe-o idee, cu capul în jos, ca liliecii. Dar n-au inteligența acestora.

Gândurile mele trecute și-au primit atenția așteptată și părăsesc masa discuției. Vin altele, noi-nouțe, mirosind a proaspăt. Jucăușe, se încing într-o horă ce mă binedispune imediat.

caracterMergi mai departe, cu pași mici și siguri, învățând, progresând, admirându-i pe cei puternici și buni, care chiar trăiesc în viața lor! Care întind mâini de ajutor, să te ridici, de vrei. Pe ei n-o să-i întâlnești în staul, de pază la capre, ci acolo unde fac diferențe!

Cele patru linkuri duc înspre patru persoane pe care eu le admir și le respect, pe fiecare în parte, din mai multe motive. Mi-am propus de-o vreme să-i menționez, dar n-am știut cum s-o fac, să nu-i jenez, oarecum, căci ei nu vor laude, își știu valoarea. Sper că mi-a ieșit. Dacă nu, voi mai încerca. Și mai sunt ca ei, din fericire!

Reclame

50 de gânduri despre „Contra oamenilor mici, sunt oamenii!

  1. Hai că m-ai încuiat cu gândul tău bun. Mulțumesc mult, dar mi-au cam rămas cuvintele în urmă și nu știu ce să spun. Poate că nu cred, eu în naivitatea mea, că oamenii sunt răi sau buni pe de-a-ntregul? Poate că, privind atent, găsim lumini și umbre exact acolo unde ne-am aștepta mai puțin? Sau poate că micimea sau mărimea, după caz, își pot lua locul una alteia mai repede decât ne imaginăm? Am învățat, de multă vreme, să iau oamenii exact așa cum sunt. Să nu mai port războaie inutile atunci când mi se pare că teritoriul meu e invadat și să mă bucur de orice sclipire care vine din suflet. Ziceai, într-un comentariu pe blogul meu, că îți place o expresie. Tonul face muzica. Îmi place și mie la fel de mult. De aceea încerc (și reușesc de cele mai multe ori) să plec urechea doar la tonalitățile armonioase. Și să învăț de la fiecare om pe care viața mi-l scoate în cale. Mic sau mare.
    Mulțumesc încă o dată.

    • Da, am renunțat la paranteze, la observații, la adnotări pe marginea ideii de bază. Unde fondul e unul preponderent „mic”, sclipirile se pierd, cel puțin în viziunea mea. M-am referit, strict, la o categorie care-mi repugnă, la aceia care acționează fără nicio bază, fără un scop constructiv, pentru că sunt limitați în a-l provoca, lipsiți de argumente, coerență și fair-play. Ce fac ei încape într-o troacă. Și-atunci, eu refuz să-mi fac timp să cercetez, să sondez, căutând aur, când nu am timp să mă bucur de cel care-i vizibil, aproape de mine.
      E spinoasă problema și nici măcar nu i-am zgâriat acoperișul, știu, dar am simțit nevoia să scap de-un balast, să mă bucur de frumos.

      Eu îți mulțumesc. 🙂

  2. Ne-am cam plictisi draga Irealia daca am fi toti la fel.
    Si apoi oamenii, de orice fel vor sa fie bagati in seama de altii. Unora nu le pasa cum isi atrag aceasta atentie. Pot sa injure, sa clatine, sa bata din tobe, sa arunce cu pietre sau sa jigneasca.
    Pentru altii, asa cum ai mentionat si tu mai sus- e suficient sa existe .

      • Ştiu… eram şi eu cu gîndul aiurea dar voiam să las un semn al trecerii mele – la articolul cu schiurile eram prea invidios ca să scriu ceva de bun-simţ. 😳

        Oricum, adevărurile noastre separate nu se neagă unul pe celălalt, aşa că nu-i bai. 😉

  3. Dacă într-o zi nu pot face un bine, sau ceva util, ceva frumos, acolo, mă străduiesc să nu fac niciun rău, măcar atât… Măcar atât.
    E imposibil să li se urască oamenilor cu binele, oricum e plină lumea de rău de-a gata, prefabricat, nu cred că cineva are nevoie de porții în plus. Și cui le-a servit, și continuă s-o facă, să și-l auto-dăruiască și să-l păstreze la el în veci!
    Pentru miraculoși, porții mari de bine servite la kilogram, sau alte mega unități! Cu drag! 🙂

  4. Of, Irealia! Nici nu ştiu cum să primesc aceste rânduri-gânduri decât incomod, cu sfială, căci sunt ridicată pe-un piedestal de unde aş putea privi spre cei mici, când eu sunt de fapt atât de mică. N-am făcut nimic să merit buna ta apreciere. E a treia oară anul acesta când îmi este amintită generozitatea, când mi se spune că întind mâna înspre ajutorare. Şi de fiece dată exclam: „Dar n-am făcut nimic!” A treia oară se spulberă mitul că mulţumirea vine doar în mod condiţionat. Ce vreau mai mult?! Să cred că faptele mele mărunte aduc laude. Aş vrea să mai adaug ceva interesant, dar n-aş face decât să-mi prelungesc drumul de la extaz la agonie şi invers. Să cad în falsă pedanterie. Şi-acum, să nu mă culc pe lauri! La treabă!
    P.S. Vai, Radu Băzăvan! Îl ador, pardon, îl citesc demult. 😉 O haimana de treabă, cum ar zice P. Istrati.

    • La altă micime m-am referit eu aici. Și eu sunt mică, dar încerc să cresc mare, învățând de la cei mai buni, mai pricepuți. Intenționat n-am comparat oameni mici cu oameni mari, ci doar micimea cu omenia.
      Da, am presimțit că aș putea aduce stânjeneală, cu toată grija cu care m-am ocupat de text, ca să n-o fac. Pentru că am vrut doar să vă arăt și altora, care n-au avut norocul meu. Atât.

      Azi am tot auzit de Radu Băzăvan, pentru prima dată, de multe ori. Cred că trec și eu la treabă, trebuie să aflu mai multe! 😉

        • Radu Băzăvan e groparu????? Măi, ce bleagă-s! Acum o înțeleg pe Antonela! Ce fac nickurile astea, nici n-am vrut să cercetez cine-i dincolo de gropar, îmi plăcea și punct. Mulțam, tu ești o finuță! 🙂 Te pupific!

  5. Am să trec nestânjenitor peste măgulirea ce-mi generezi prin linkuirea mea parțial meritată (da, am evoluat, în 2013 îți scriam că e ne-meritată).
    Când încă nu îl cunoșteam pe Groparu de Bazavan, eu intenționam deja să creez un blog cu un accentuat caracter Comic și cu infuzii generoase de Cultural. De aceea am și creat, nu?, ComiCulturalul. Adică, ar fi trebuit să mai aveți un Gropar, măcar în declarație…
    Între timp, mi-am dat seama că mă domină atât de mult latura aia de-o botezăm ”sensibilă”, încât mi-am trădat cam mult Comicul, la un moment dat. Și, sincer, îmi caut încă identitatea prin blogosferă…
    Să rămâi cum ești!

    • Din când în când, public câte un comment ridicător de sprâncene circumspecte. E și cazul commentului anterior. Dar tocmai de aceea public commenturi la cald, să vadă toți ce caracter gri am…

      • Și-acum: mă crezi că nu mă pot, încă, acomoda cu prezența mea printre cei de mai sus? Trebuie să mă crezi, pentru că sunt plin de simțiri contradictorii… și, de obicei, greu gestionez marile compatibilități și prietenii…

        • Aseară am fost la altă datorie și n-am observat că mi-ai scris. Ți-aș fi spus că mă bucur că treci nestânjenit(or) peste adevărul meu. N-am intenționat nicio măgulire și m-am ferit de multe vorbe, ca să nu provoc ce-a urmat în al treilea comentariu. Hai să-ți explic ceva: N-am plecat niciodată de pe blogul tău fără să-mi doresc mai mult de la mine, fără să am o întrebare în minte, fără să fi învățat ceva, fie și-un cuvânt nou. Poate mi s-au întâmplat toate de-odată, poate câte una, separat. Îți canalizezi energia înspre ceva creativ, nu faci rabat la calitate, pentru mine ești un exemplu pozitiv. Așa că, din punctul meu de vedere, și doar pentru cele de mai sus, deși mai sunt și altele, ești un om care face bine altora, iar eu le spun asta. Să facă bine să verifice, nu să mă creadă neapărat pe cuvânt! 😉

        • Te-ai gândit vreo clipă că exact pentru ceea ce ești, tu cu „caracterul tău gri” (nț!nț!) și cu toate-ți simțirile contradictorii – îți găsești locul acela, printre Oameni?
          Nu știu, zic și eu…sau mai bine tac, că poate spun tâmpenii 😉

  6. Nu știu ce să zic! Adică … bine, știu, dar ar fi atât de multe încât m-aș închide în caseta aceasta de comentarii și-aș scrie-ntruna și tot nu aș considera că am terminat!

    Nu mai spun nimic. Doar că-mi ești dragă. Și mulțumesc pentru bucuria de a descoperi Oameni.
    Datorită ție l-am întâlnit pe Mihai – CC-ule, mi-ești drag de vreo trei ere-ncoace. O știi. –
    Pe Sonia o citesc de ceva vreme și de fiecare dată când ies (tiptil) de pe blogul ei, (la fel cum intru), îmi zic:„Chapeau bas”! pentru inițiativele minunate și pentru puterea ei de a le duce!
    Pe ceilalți Oameni…acum îi descopăr. Tot datoriță ție.

    Nu-mi amintesc…ți-am spus cât îmi ești de dragă? 🙂

    • Io l-am întâlnit datorită unui interviu pe care l-am dat! Da, io! 🙂 Și-avenit aici pe blog și m-a salutat și mi-a vorbit așa de frumos, c-am mers iute să văd ce hram poartă. Și când am văzut cum scrie, m-am uitat iar la mine pe blog, să văd de n-am visat! Îmi amintesc și-acum bucuria ce-am avut-o atunci. Și mai apoi, când am știut că mă ajută și compania să cresc mare. Mă bucur Că l-ai descoperit datorită mie, măcar atât să fac.
      La Groparu, prima dată am plâns de am făcut băltuță pe masă. Apoi am râs cu lacrimi. Și mi-am făcut un obicei să trec pe-acolo. Abia ieri am aflat, ca-n bancurile cu blonde, cum îl cheamă. 🙂
      Antonela e enciclopedia ambulantă a limbii române și n-o ține pentru ea, nici nu dă cu bota, când greșești. E o doamnă!
      Dacă pe Sonia o citești de-o vreme, știi. Nu-mi rămâne decât să recunosc spășită că mi-ai mai zis că ți-s dragă, așa cum ți-am zis și eu, dar așa-mi plaaaace! 🙂
      Te pupific, ca de obicei, mă lași zâmbind!

  7. Oamenii mici vor fi pururea deranjati de ceilalti. De oamenii-oameni. Stiu, e suparator, dar cred ca trebuie ignorati, astfel „eforturile” lor vor sucomba incet.
    „Rodica” lui Radu mi-a placut si mie tare mult. Am scris si eu despre el cand se zbatea sa mai obtina fonduri pentru „Usturoi” dar si de curand, cand am gasit pe un site niste comentarii ale unor oameni mici, exact din tagma celor despre care vorbesti.

    • Am ales și eu să ignor, într-un final. 🙂
      Eu îl citesc de prea puțin timp, am dat întâmplător de blogul lui și habar n-aveam cum îl cheamă. Nici că scoate vreun film. Mai bine așa, că nu îndrăzneam să mă refer la el de-aș fi știut. 🙂

  8. De „Rodica” nu ştiam nimic. Mulţumesc că ai menţionat blogul. Pe Antonela şi Sonia le ador, din ce în ce mai mult, cu fiecare gând întâlnit şi cu fiece cuvânt scris, iar ComiCultural îmi pare ca o fantasmă, ce mi-a apărut în cale spre a vedea că lucrurile pot exista şi altfel. Despre cealaltă lume nu vreau a şti nimic. Mai bine mă încurc prin vorbe de OAMENI, la care îi adaug pe cei ai mei, faţă de care respectul şi admiraţia sunt doar cuvinte în vânt, niciodată neputându-le spune ce simt eu pentru ei. OAMENI care pun cărămizi în ale cunoaşterii, respectului şi cuvintelor speciale. Din ce văd zilnic pe net, mai sunt şi alţii, ca Răzvan şi cred că sunt mult mai mulţi. Aşa că uite ce repede îngropăm lumea aia mică, dar supărătoare…. pentru că nu ne-am imunizat la răutăţi.

  9. Adriana, mă bucur și eu, dacă zici că te bucuri tu. Asta era ideea, mă gândeam că mai sunt ca mine, care n-au auzit, deși înțeleg că e celebru și eu habar n-am avut.
    Despre cealaltă lume… îți salut atitudinea!
    Comicule, :)! Să nemurești cu noi alături! 😉 Hi-ha!

  10. Aproape în nimic nu cred. În același timp, cred în toate, până la proba contrarie. De multe nu îmi pasă.
    Pot crede în intenția simplă, în gestul nedisimulat, pot crede într-o privire… Ce știu eu, Mihaiule?: )))
    De ce mă întrebi?

        • To vid or to di-vid ? That is the answer.
          Nu e vid la niciunul, doar ne alintăm. Ne ascundem în spatele lipsei de timp.
          Mai degrabă nu facem compromisuri. Scriem doar când avem senzația că spunem ceva consistent.
          Iar dacă luatul de mână e antidotul, ne luăm:

        • Ai dreptate. Știi că semănăm? Exact asta ascundeam și eu după faldul vidului 🙂

          Nu știu dacă luatul de mână e un antidot. Poate doar o apropiere? Merge așa? 🙂

        • Scriu de o oră la ”Gând din cuvânt” pe tema ”bucuriei”.
          Nu-mi iese nimic.
          Cred că prefer mâna-antidot, măcar încă o oră.
          Apoi, decizi tu dacă mai e rost de apropiere…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s