Aventurile unei gospodive, I

De câte ori se întinde praful pe mobila noastră aşa, cu tupeul celui fără frică de cârpă, îmi amintesc, c-un rictus de jenă, cum am promis solemn „să fac numai eu curăţenie, câte zile oi mai avea”, dacă dau Domnul şi Macho să cumpărăm apartamentul de vis din centrul oraşului în care am decis să ne mutăm viaţa. Că-mi amintesc eu, n-ar fi o aşa mare catastrofă, da-şi întoarce şi dragul meu drag cipul de memorie cu capul în jos şi se împrăştie în eter vorbe lipsite de orice duioşie care ajung să facă, pe veci, anticamera în pavilionul central al urechii mele drepte. Că-n cel din stânga nu mai sunt locuri libere.

S-a dat universul de trei ori peste cap şi mi-a strecurat în geantă cheile apartamentului în care mă jurasem că voi deretica, fără să-mi murmur nemulţumiri în barbă. Astăzi, la câţiva ani de la fericitul eveniment, mă văd nevoită să mărturisesc, fără scrieri alambicate, după cum urmează:

Subsemnata, Irealia, declar pe proprie răspundere că am făcut toate demersurile necesare şi, secundată de-o asistenţă tehnică de ultimă generaţie, am pornit cu elan sporit la muncă în folosul familiei reunite. Praful de pe mobilă, calorifere, pervazuri nu mi-a dat mari bătăi de cap, l-am făcut din prima rundă, geamurile au strălucit în bătaia soarelui de vară târzie curând după atacul nemilos al ziarelor de sport făcute şomoiog. Nimic nu mi-a stat în cale şi încununată de victorii după victorii am purces înspre ultimul front de luptă. Parchetul! Ei bine, cu parchetul aveam să descopăr că nu era de joacă. Lucea el frumos şi nu părea să aibă nevoie de prea mult efort, dar m-a pus Neghiniţă fix în faţa televizorului pe când mergea reclama aia cu şosetuţele albe pe întinderea galben-aurie şi mi-a întrat în scăfârlie că musai aşa trebuie să fie şi la noi acasă. Şi dă-i cu mătura, dă-i cu mopul, dă-i cu mopul din nou, să limpezim clăbucii, şi dă-i c-un mop nou-nouţ, să nu plimbăm mizeria dintr-un loc în altul, şi dă-i şi freacă şi dă-i şi… După vreo 2 ore mă declar satisfăcută şi scotocesc după şosetele ce aveau să-mi ofere mult dorita recompensă. Mi le îndes pe lăbuţe  şi încep o plimbare pe ritmuri de vals vienez din dormitor în living şi din living în bucătărie. N-am răbdare să se termine melodia şi-mi îndoi piciorul drept, ridicând talpa-nspre ochii-mi nerăbdători. Ce să vezi, mârşăvie?! Un gri pal, dar suficient de urât, se lăbărţa pe toată suprafaţa ce intrase-n contact neprotejat cu podelele proaspăt lustruite. Şi se hlizea la mine, ca un mic monstru, scuipându-mi în ochi nereuşita. Creierul meu, malaxor leneş, nu reuşea să proceseze faptele şi să ofere soluţii. Un zâmbet tâmp mi se trânteşte pe faţă şi-ncearcă, fără forţă, să tragă de buze în direcţii opuse. Dezamăgită, mă predau canapelei comode şi ceştii de cafea ce mă aşteaptă pe măsuţa curată, chiar lângă evantai…

Va urma…